Tache, Ianche și Cadâr de V.I.Popa


Data și ora:
Bilete:
http://bilete.fanitardini.ro/alege-spectacol
Gazdă:

Strada Domnească, nr. 59, Galati, Romania, 800008

Despre

Tache, Ianche și Cadâr de V.I.Popa
Distribuţia: Stelian Stancu, Gabriel Constantinescu, Lucian Pînzaru, Dan Căpăţană, Ciprian Braşoveanu, Cristina Uja, Svetlana Friptu
Regia: Eugen Făt
Durată: 2 h 20 min (fără pauză)

O comedie devenită clasică, o piesă despre toleranţă, prietenie şi dragoste

Capodopera lui V.I.Popa este piesa Tache, Ianke şi Cadar (prezentata în premieră în anul 1932). Piesa fără mişcare, aproape fără acţiune, fără conflict chiar, este surprinzător de vie, căci acţiunea vertiginoasă este înlocuită aici printr-o vervă a vorbirii personajelor - aparent discursivă trenantă dar, în fapt neobişnuit de amuzantă, de adevărată, de scăpărătoare. Această excepţională "acţiune verbală" creează o atmosferă cuceritoare şi luminează până în adâncuri personajele care trăiesc în această atmosferă.
Trei mici şi dulci negustoraşi dintr-o mahala moldovenească - un român (Tache), un evreu (Ianke) şi un turc (Cadâr) - rezolvă problema complicată a toleranţei religioase şi comuniunii raselor prin iubire. Fiul lui Tache (Ionel) şi fiica lui Ianke (Ana) se iubesc, dar împotriva acestei idile se ridică la început nu numai părinţii, ci şi "opinia publică" a paşnicei şi nu chiar atât de paşnicei periferii de târg uitat de lume. O atare opoziţie - cel mai adesea ireconciliantă - a frământat pe cavalerul cruciat, pe sultanul Aladin, pe sfetnicul sau Nathan cel întelept, în faimoasa piesă a lui Lessing, de acum peste două sute de ani (pentru a ne referi doar la acest exemplu).
În piesa lui Victor Ion Popa, accentele cad pe alte elemente dramatice şi soluţii izbăvitoare: cumsecădenia, omenia românească acomodabilă, dintr-un univers al "sufletelor curate" ce biruie, cu umor şi duioşie, prejudecăţile cele mai adânc înrădăcinate.
Cei trei negustori vecini, de naţii şi de condiţie diferită, ajung să-şi semene, - deşi fiecare îşi păstrează specificul individual şi pe cel al naţiei şi credinţei lui.
Făcuţi să se înţeleagă, se ceartă mereu, ca nişte copii bătrâni şi văduvi, cărora li s-a urât cu singurătatea parcă pentru a avea totdeauna prilejuri să se împace. Creştinul e mai violent, evreul persiflează permanent, în timp ce mahomedanul filozofează grav. Iar când problema cea grea - iubirea dintre cei doi tineri şi perspectiva unei căsnicii -se aşează între ei, gata să-i dezbine şi să-i duşmănească, filozofia îngăduitoare a turcului găseşte singură soluţia. Conflictul nu capătă o turnură tragică, ci are caracterele proprii unei comedii sentimentale.

Fotografii